Corporatistii…sunt acei oameni dezinvolti, care par ca nu au niciodata probleme cu banii, care sunt motivati intelectual si material, care merg din succes in succes si pana la 30-40 de ani au urcat vertiginos in ierarhia sociala. Ei isi permit garderobe schimbate odata cu fiecare sezon, ies la restaurant si nu plang amarnic atunci cand ii invita cineva la o nunta sau la un botez. Parintii lor sunt multumiti de cum au evoluat odraslele lor si nu ezita sa se laude celorlalti la o partida de sah sau la un cos de cumparaturi. Ei sunt bine. Au ajuns bine. Au facut cariera, de multe ori au si familie. Sunt realizati. E adevarat? Sau e doar o GOGORITA frumos ambalata?
Eram pe bancile facultatii si visul meu era sa ajung intr-o corporatie. Ni se spunea intr-una ca la megafoanele comuniste, la fiecare curs, cum noi trebuie sa plecam precum argonautii in cautarea lanei de aur, pe care o vom gasi cu siguranta in corporatii. Big five in audit, GlaxoSmithkline, ING etc. Nu era important ce curs invatai, nu era important ce pasiuni sau ce veleitati aveai. Tu trebuia sa iei note mari si sa tintesti corporatia. Odata ajuns acolo, sa te lupti sa ajungi sus, tot mai sus. De ce? Ca sa nu fii considerat un ratat.
Nimeni, in schimb, nu ne-a spus niciodata: „bagati ceva in scufa ca sa va faceti afacerea voastra, ca sa munciti pentru voi, ca sa fiti independenti, ca sa cresteti bunastarea care ramane in tara asta si nu sa puneti umarul la profituri generoase care se vor repatria aiurea”.
Imi amintesc ca la cursurile de limbi straine, faceam conversatie pe tema: „unde te vezi peste 5 ani?”…Dintre toti colegii, eu eram singura ciudata care spuneam ca vreau sa am copii si sa ii cresc. Restul erau invariabil in corporatii, cocotati pe crengile de sus. Asta nu inseamna ca nu voiam si eu sa fiu corporatista, dar cariera venea pe planul doi. Pe vremea aia eram fericita, luam bursa si banii imi ajungeau, stateam cu orele cu iubitul meu si visam ca dupa ce ne casatorim si ne mutam impreuna o sa petrecem si mai mult timp decat petreceam atunci. Ne plimbam urias de mult prin parcuri in toate anotimpurile, radeam din orice si totul ni se parea posibil. Eram liberi.
De buna voie si nesiliti de nimeni am intrat in corporatii. La nivelul de jos. Am urcat incet incet, pe trepte de zile petrecute la serviciu de dimineata pana noaptea, pe trepte de plans in pauza de masa pentru ca nu mai puteam indura presiunea de acolo. Eu am ajuns la o functie care ma multumea, cu un salariu decent. Nu mai plangeam ca la inceput. Acum stateam uneori si pana la 12,1,2,3, dimineata. Eu si colegele din departamentul meu. Dar, niciodata sefa noastra cea mare nu statea alaturi de noi. Ea ne lasa ce avem de facut si pleca acasa, la viata ei personala care incepea la ora 18.
Daca intarziam 15 minute a doua zi dupa o noapte alba la serviciu ne suna si ne lua la rost. „Programul incepe la 9!. Unde esti?”.
„Stiu, dar programul se termina la 18, iar eu am stat aseara pana la 2 noaptea….Intarzii maxim 30 de minute”.
„E problema ta daca ai stat pana la 2, inseamna ca nu iti organizezi eficient timpul!”.
Mai e ceva de comentat, ar putea fi gasit un numitor comun cu o astfel de atitudine? Sarcasmul, cinismul, obraznicia extrema te blocheaza. In loc sa iti panseze ranile de oboaseala, te loveste cu ciomagul pe spate. In loc sa realizeze ca traieste pe spinarea muncii tale si sa ii fie macar mila de tine, un sentiment de culpabilitate (poate?!) se transforma intr-o arbaleta agresiva. Purtarea asta este extrem de des intalnita in mediul corporatist (cel putin romanesc!).
Noi nu aveam voie la viata personala incepand cu ora 6 pm. De ce sa faci ore suplimenatre care nu sunt o exceptie? De ce sa faci ore suplimentare care nici macar nu sunt platite? Pentru ca stateau altii la coada sa ne ia locul. Iar noi aveam rate. Nu putea sa ne ia altul locul. Ce ne-am fi facut?
Eram bine, sau cel putin asa ar fi zis cineva din afara. Puteam sa ma duc la un botez sau o nunta, fara sa imi afectez tsunamic bugetul. Puteam sa intru in magazine fandosite si sa imi iau orice toala voiam, daca asa simteam. Plecam in vacanta unde voiam. Aveam lejeritate. Asa parea. Dar aceasta lejeritate o plateam in umilinte zilnice, in ore petrecute peste program in fiecare zi, in pauze de masa lucrate, in stat inchisa intr-un acvariu al caror geamuri nu se deschideau niciodata. Asta in zilele bune…In plus o plateam intr-o sfarseala cumplita. Atunci cand veneam acasa nu mai aveam snaga si chef de nimic. In weekenduri imi doream sa zac.. ca sa fiu gata luni de mers la serviciu. Cu sotul meu nici vorba de plimbari lungi, de rasete nesfarsite si conversatii interminabile. Eram amandoi vlaguiti inainte de vreme, oameni palizi muncind pe ogorul altora. Perspectiva… tot aceeasi. Trebuia sa rezistam ca sa ne putem plati ratele.
In afara de timpul colosal petrecut intre peretii corporatisti, apareau din cand in cand.. team building-.urile. Team building-urile nu sunt o fericire. Sunt un alt timp furat de langa familia ta. Nu ai nevoie de team building-uri ca sa te integrezi intr-o echipa si sa legi prietenii. E suficient sa te lase la pranz sa mananci cu cei din jurul tau si relatiile se leaga singure.
Pe doua dintre prietenele mele cele mai bune le-am aflat in aceasta corporatie in care am lucrat. Nu s-au legat relatiile in team building-uri, in jocuri tampite platite cu sume mari de bani. S-au legat in discutii furate in pauze de masa scurte, in discutii si plansete pe ascuns pe holurile si scarile companiei, in momente in care simti nevoia sa nu te trateze cineva ca un om de nimic ci ca un suflet. Si eu am avut privilegiul sa gasesc pe aceste doua doamne alaturi de care m-am simtit mai puternica si alaturi de care am rezistat atatia ani in jungla corporatista.
Mi-a ramas in minte un episod in care evident aveam ceva de „livrat” contra cronometru. Era pranz si eram lihnita. Am rugat o colega sa imi aduca un strudel sa il mananc la servciciu. Cand a venit, m-am ridicat sa mi-l iau de la ea. A aparut cerberoaica..
„Unde te duci?”
„Sa imi iau un strudel de la A.” (asta insemna sa fac circa 20 de pasi)
„Stai aici. Nu poate sa ti-l aduca ea la birou?”
Ea, sefa, era stapana pe pasii, pe foamea si pe timpul meu. Nu aveam voie sa fac cativa pasi… Comentarii…? De prisos.
Am fost atat de indobitocita, incat atunci cand eram gravida si aveam probleme in sarcina, am lucrat de acasa. Cu laptopul langa copilul meu mic din burta, cate 8 ore pe zi. Iar dupa ce venea ora de terminare a programului, sefa mea grijulie imi trimitea alte date de consolidat/analizat pana a doua zi. Lucram exact ca la birou. Ea pleca si imi trimitea de lucru pe email, precum soacra cu trei nurori. Ea la nani, eu la smotru. Iar eu stateam in pat si lucram. De ce? Ca sa arat ca sunt „committed”, ca vreau sa imi pastrez slujba, pentru bonusul de dupa perioada de bugetare. Pentru ca sa imi pastrez slujba. Slujba de prizonier nefericit la galere.
Cu ce m-am ales…cu nimic. Cu o tona de bocete in sarcina, cu stres, desi de la stres plecasera toate problemele mele, cu nici un bonus, pentru ca l-a luat cine prezinta cifrele in 5 minute, nu cine lucreaza la ele zile si nopti. Sefa mea castiga de 3-4 ori mai mult decat mine, pleca la timp de la serviciu, avea viata personala si era si bonusata. Era tot o corporatista, dar o corpratista de succes.
Era tipul de administrator pe plantatia de sclavi. Dar nu se afla nici ea intr-o postura de invidiat. Administratorul de sclavi o duce bine pe spinarea cuiva. Dar intotdeauna, in ciuda sigurantei de sine, ii va tremura carnea pe el ca isi pierde slujba aceea atat de nejustificat de bine platita si la orice mica schimbare va pleca primul. Sclavii raman, ei sunt mai putin vulnerabili la schimbari si costa mai putin. Si in plus, muncesc fara comentarii…
Deci corporatiile sunt pline de frustrari, minciuni, spolieri, oameni bine platiti care muncesc 1 ora pe zi si oameni prost platiti care muncesc 12 ore pe zi. In fiecare zi. Corporatiile sunt pline de stapani cu caractere mizerabile care chinuiesc oameni talentati, muncitori, educati, cultivati, care ar putea muntii daca s-ar uni si ar munci pentru ei. Pentru ei si pentru tara lor. Nu pentru altii din afara. Poleiala care ascunde un sistem de galere. Respectul pentru valoare, pentru om, pentru libertate NU exista.
Cand te hotarasti sa parasesti corabia, s-ar putea sa fie prea tarziu. Esti deja obosit, nu mai crezi in tine, nu mai ai resurse sa pornesti la drum. Pe drumul tau.. drumul spre orasul de smarald unde visele se pot realiza.
Deci, atentie ce visati…Atentie la ce vi se promite…Eu nu spun ca povestea mea este regasita in 100% dintre cazuri. Dar spun ca ea se regasesete in majoritatea corporatiilor. Daca vrei sa muncesti pe branci, munceste pentru tine, munceste undeva unde esti apreciat si repectat, munceste undeva unde munca te hraneasca si daruieste timpul tau unei cauze in care crezi..
PS In cazul in care la recrutare vi se demonteaza toate temerile legate de o potentiala supra aglomerare a resposabilitatilor care vi se dau si cele legate de ignorarea vietii voastre personale, imi permit sa va dau un sfat… Luati tot ceea ce vi se spune cu o valoare de adevar de maximum 10-20%.