Am o iie… de aruncat

Ce inseamna iia pentru noi?

Hai sa va spun ce ganduri m-au inundat astazi cand am vazut o iie superba si intr-o stare de conservare extraordinara, lucrata toata de mana cu toate bibilurile definitorii, incheiata cu dantela, respectand canoanele cromatice si de structura…aruncata la o ghena…

In primul rand nu mi-a venit sa cred ca cineva arunca asa ceva cum ai lepada o carpa. Nu inteleg acea mentalitate care iti permite sa arunci un lucru atat de valoros in zapada, la gunoi. Pot sa inteleg ca nu rezonezi cu el, ca esti vandut cu trup si suflet Halloweenului si St. Valentine’s – ului si nu ai chef de vechituri la tine in casa. Dar nu pot sa inteleg de ce o arunci si nu o dai cuiva. Cuiva care o vrea. Care o iubeste si care isi doreste asa ceva. Nu se poate sa nu stii ca exista oameni care platesc bani grei ca sa aiba o iie cusuta de mana, pe panza de casa, numai ca sa aiba o farama de autentic in lumea asta secularizata. Vrea sa se agate de ceva. De ce nu i-ai da-o lui? Pe bani sau fara bani…Dar, omul nostru nu a gandit asa. A aruncat-o.

Astia suntem noi acum. Aruncam desi e bun si de folos, numai pentru ca nu e in moda. Ne curge consumismul prin sange. Deplang atitudinea asta si mi-e groaza de consecintele ei.

Dar la iie nu poti sa pui problema de a fi in tendinte sau nu. E ca si cum ai zice ca un certificat de mostenitor s-a ingalbenit si atunci il arunci. Astfel, nu mai ai un titlu de proprietate. Esti al nimanui si nu mai ai nimic. Iia e certificatul nostru de mostenitor. E un act nescris ca suntem tot noi aici de mii de ani. Pentru ca de mii de ani tot aceleasi semne sunt, tot aceleasi croieli sunt, tot aceleasi canoane cromatice. De aia stim care e iia noastra si care e camasa de alt neam, de ceangau sau de slav, de pilda. Pentru ca scrie pe ea foarte clar, pentru cine vrea si stie sa citeasca.

In alta ordine de idei, pentru oricine care a inceput sa gandeasca cat de sumar, este evident ca iia a fost creata, gandita si realizata de cineva care a investit truda, timp si uzura celulara in acest demers. Poate e cusuta in vremurile cand nu era curent electric. Noaptea la lumina lumanarii si pe ascuns, sa nu ii fure altcineva modelul. E o iie de fata mare, vesela, cu auriu si azuriu. Culorile astea spun o poveste, un fior pe care l-a simtit tanara noastra si pe care ni-l povesteste peste ani prin haina ei. Pot fi spice de grau pierdute in albastrul plin de pace al vazduhului sau poame aurii parguite vazute atunci cand stai intins si te uiti la cer. Pot fi cosite balaie vazute ca sclipiri de aur de ochii iubitului atunci cand mandra fuge pe colnic….Cine stie ce poveste spune iia asta? Cine mai stie sa citeasca povestea? E cusuta cu romburi, romburi din Coloana Infinitului, coloana care poate sa insemne stirpea femeii cu toate povestile ei transmisa din mama in fiica…Simboluri uitate si totusi pastrate pana acum cateva zeci de ani. Cum sa arunci asa ceva? Iti bati joc de munca unei stramoase. Poti? Ai facut tu ceva similar, macar cat a facut ea? Nu cred, pentru ca altfel te-ar fi durut mana si inima sa arunci asa ceva in ger si zloata…

Am vazut in gestul asta care m-a uluit toata superficialitatea pe care incearca nu stiu cine sa ne-o impuna. Aruncam noi povestile noastre, datinile noastre, limba noastra ca sa luam in schimb „siropuri” colorate si otravitoare. Cui ii face bine atitudinea asta? Noua sigur nu.

Ignoram basmele noastre si scriitorii nostri si cumparam toate mizeriile de reviste cu povesti imbecile, scrise cu un vocabular de maxim 50 de cuvinte. „Povesti” inventate saptamanal sau lunar de niste plictisiti de viata si inculti pe baza cui?.. Pe baza personajelor din desene. Haideti, fratilor? Oare ni s-a uscat sentimetul penibilului si al gustului pentru lectura? Limba noastra e vie, e fascinant de bogata si de frumoasa. Trebuie sa o mentinem asa. Asta se face vorbind copiilor mult, citindu-le poezii, povesti, basme scrise de autorii consacrati. Asta nu inseamna ca suntem anacronici. Asta insemna ca avem repere si nu putem fi dusi de val. Reperele sunt cele care au trecut testul timpului.

Mai e asaltul corporatist asupra limbii cu odioseniile alea hibride. Ti se strepezesc dintii. Daca vorbesti cu meeting in loc de sedinta (trec peste faptul ca e chiar „false friend” in romana), cu target in loc de obiectiv, cu commitment in loc de angajament (exist si varianta „te comiti?” ” da ma commkit sa fac nu stiu ce….) ti se pare ca esti mai interesant. Nu , nu esti. Nu esti nici cal, nici magar. Nici in caruta, nici in teleguta. Esti un alienat care cioparteste limba cu zambetul pe buze. Oricine vorbeste asa ma dezamageste. Si pe mine nu e nici un tremur. Ca eu sunt nimeni. Dar ii dezamageste pe toti care si-au jertfit vietile care sa vorbim noi romaneste. Ca daca era samanta din asta nestatornica de este azi, demult eram pasalac sau provincie ungureasca… Si atunci nu s-ar mai fi „commis” si „targeta” nimeni. Nici iia si nici limba nu sunt de aruncat la gunoi. Pentru ca ele fac parte din coloana noastra vertebrala, fara de care nu stam drepti… ci incovoiati…

Imi suna in minte iarasi ce am auzit spus de un dascal: nu mai cantam iarasi „Steaua sus rasare” la serbarea de Craciun…Da’ de ce? Ce sa pui in loc? Jingle bells, poate…Eu nu neg ca exista o anumita euforie pe care ti-o transmit cantecelele anglo-saxone, dar euforia asta nu tine mult. E ca o bombonica atunci cand iti e foame. Iti pacalesti foamea, iti creste pentru putina vreme glicemia.. dar ramai cu stomacul gol. Colindele noastre au mai mult decat versuri pe care de multe ori nici macar nu le patrundem. Au o linie melodica inrudita cu noi. Cu relieful nostru. Cu spatiul in care ne-am nascut si in care avem radacinile. Nu am gandit eu  treaba asta, desi mi-as fi dorit. A scris-o, pare-mi-se, Blaga.

Numai ele reprezinta pentru noi colindele. Numai cu ele putem noi face Craciunul. Numai ele vorbesc de Iisus, de Maica Domnului, de nasterea Domnului, de pastori…Ele fac o catehizare lirica si duioasa an de an, sapand in interiorul inimilor noastre sentimentul credintei intretesut cu cel al dragostei de neam si tara. Cate din „jingle bells-uri” vorbesc despre treburile astea? La ei e Santa in rol principal. La noi e Pruncul din iesle. La ei e poleiala si cadouasele sub brad, la noi e incununarea smereniei cand Dumnezeu se face om si ingerii din ceruri il slavesc. Craciunul e mai mult decat cadouri si goana nebuna dupa produse de multe ori fara rost. E sarbatoarea inceputului mantuirii noastre.

Neamul nostru a inteles lucrul asta si l-a cantat. Si l-a tot cantat peste veacuri. Sa il arunc si sa pun altceva in schimb? Doamne fereste! Nu avem ce sa punem in schimb. E ca si cum ai da cu piciorul unei stalagmite si pui un plastic in loc, ca e mai usor de intretinut. Nu ai cum…Trebuie sa tratam sarbatoarea cu respectul cuvenit. Sa nu uitam ce sarbatorim…De aia se canta colindele, aceleasi, an de an, de sute de ani. De aia de sarbatori se imbraca iile. Ca sa nu uitam. Si sa nu uite nici altii…

Asa ca dragilor, hai sa nu uitam cine suntem. Densusianu si-a inchinat viata demonstrarii sorgintii noastre. Cati il pomenesc? Cati il citesc? Daca l-am citi nu am putea desconsidera portul nostru popular. Pentru ca am afla ca el vine din vremea hiperboreenilor. Si noi venim cu el odata, purtandu-l de-a lungul veacurilor. A il arunca, odata cu limba si obiceiurile inseamna a ne semna pieriea ca neam.

Hai sa cantam colinde romanesti si sa ne invatam copiii de unde venim… Sa ne invatam copiii ca ne tragem ” de dinainte de Rim”, sa le vorbim copiilor despre Densusianu, sa ii ducem la muzee sa vada minunatiile de porturi populare, sa ii invatam sa coasa si sa dezlege tainele semnelor de pe ii. Si nu in ultimul rand, sa ne salvam iile. Atunci vom fi regasit calea cea buna…

sursa foto: sfatulbatranilor.ro, wikipedia, semne-cusute.blogspot.com, facebook la blouse roumaine, dailybusiness.ro