Ana nu mai are mere. Alexandru are mere. Bio

In vremea in care citeam si silabiseam ca „A-na a-re me-re”, piata era plina de lucruri cu gust. Pe vremea aceea nu imi inchipuiam ca o sa ajung vremea in care rosiile, prunele, merele si strugurii au toate acelasi gust, si anume, unul de sticla si nu vor mai avea miros si savoare.

Pana acum cativa ani mi se parea ca batalia de salvare a gusturilor copilariei e pierduta…dar acum nu mai zic asa. Ana nu o mai avea mere, dar Alexandru are niste mere minunate…cu gust adevarat, de demult…Iata mai jos ce a facut el si ce puteti sa faceti si voi…

Merele crocante si zemoase, Jonathanele cu aroma lor imbatabila sunt marca epocii fericite (din punct de vedere agro-culinar!) de acum 20 si ceva de ani. Nu imi inchipuiam atunci nici ca pionerii vor avea sfarsit si nici ca merele pe care le vom avea noi nu vor fi fost ale noastre, ci din Austria, Polonia, Olanda si ca vor fi la fel de otravite precum marul Albei ca Zapada. Doar ca noi suntem puternici si nu cadem lati la prima inghititura. E nevoie de mai mult ca sa ne puna jos.

Pentru ca merele bune, sanatoase si savuroase risca sa devina pentru nepotii nostrii un basm, precum merele de aur ale lui Praslea, Alexandru a decis ca el nu doreste ca urmasii lui sa stie de Jonathanele parfumate doar din povestile pe care ni le spune acum bunicul Nic. Povestile sunt din vremea in care strabunicul meu popula o camera racoroasa numai cu mere si le tinea pana in primavara, asta dupa ce, umplea un camion de fructe numai din livada lui. Pe vremea aia, oamenii din satul lui erau fericiti si nici nu se gandeau sa stropeasca merele. Pe atunci ei mancau sanatos si isi duceau traiul in mod decent si liber din vanzarea si din prelucrarea fructelor. Azi livezile sunt lasate in paragina, oamenii se plang de saracie, dar saracia e de fapt in initiativa si chef de munca.

Asa ca, Alexandru, in satul unde a trait bunicul bunicului Nic, pe o bucatica mica de pamant a hotarat sa puna pomi si sa ii lase sa creasca precum odinioara, cand lucrurile erau facute cu rost.

A sapat gropi, le-a lasat la aerisit, a cumparat copaci din zona. Le-a scurtat radacinile si le-a inmuiat intr-o solutie care sa grabeasca cicatrizarea, a orientat nodul de altoi la nord, a pus balegar in groapa si a batatorit pamantul, astfel incat sa nu ramana goluri, dar nici sa sufoce radacinile. Le-a pus tutori si i-a taiat. A invatat sa taie si samburoasele si semintoasele. In primele primaveri a sapat fiecare copac si i-a pus gunoi de grajd. Vara pregatea un ingrasamant  din gainat de pasari. Lua la pigulit fiecare copac si il curata de insecte. Le facea zeama din frunze de hrean si solutie de neem ca sa ii fereasca de daunatori. A mai plantat si coltunasi ca sa deturneze afidele de la ei.

Toate astea s-au intamplat uneori pe frig, alteori pe noapte la lumina stelelor si a lanternei, dar intotdeuna ingramadite intr-o simgura zi, de dimineata pana seara. Apoi, conducea 100 km inapoi acasa. Dar rasplata tuturor zilelor in care nu ne-am dus copiii in parc, ci i-am luat dupa noi la drum si am mancat pe apucate, a zilelor de sambata in care am mers sa ne ingrijim livada, sunt merele cu gust de acum 100 de ani si bucuria ca ele nu sunt inca intepenite intr-un basm, ci sunt o realitate care poate fi creata si recreata acum. Sau de acum incolo…

Acum e vremea de plantat copaci. Daca luati din pepinierele conscarate si nu din magazinele mari, cu atat mai bine. Sunt mici amanunte, prafuite si uitate, care va pot ajuta sa cresteti langa casa copaci frumosi si sanatosi, care sa dea roade bogate si parfumate care sa va bucure sufletul. Nu e nevoie de otravuri moderne. Metoda traditionala, chiar daca laborioasa, este cea buna si autentica. Cum spunea Kirkegaard: „nu calea e grea. Ci greul e calea…”

Sunt multi precum Alexandru. Cu cat vor fi mai multi, cu atat o sa devenim mai liberi. Si mai fericiti…

PS…pozele sunt chiar pozele mele, iar merele sunt chiar merele lui Alexandru :-))