Am vorbit cu el pret de 10-15 minute, la ceas de seara. Am inteles astfel cum Stefan cel Mare a reusit sa faca ce a facut…Raspunsul este ca a avut oameni de isprava. Si m-am simtit mai puternica pentru ca l-am cunoscut si am inteles ca neamul lor nu s-a pierdut.
Am ajuns pe la Voronet seara tarziu, aproape de momentul cand maicutele inchideau poarta. Am avut totusi ragaz sa intram. M-a marcat staruitor o informatie citita acolo: Stefan cel Mare a ridicat biserica in 3 luni si 3 saptamani. Suna de necrezut! Am avut atunci un sentiment de neputinta si de rusine gandindu-ma la noi…si cei din vremurile noastre. Cat de putine facem noi in 3 luni. Cat de putine raman peste timp. din cele pe care le facem noi in 3 luni…
Asa am pornit-o spre iesire printr-un tunel de casute de lemn inchise. Una singura nu era inchisa, iar mesterul parea ca nu se grabeste. Dadea cu vernis pe niste linguri de lemn. Avea tot felul de picturi pe sticla si ceramica. Foarte, foooarte frumoase.
Era un om la 30-35 de ani, rumen la fata, relaxat si luminos. Era institutor. Dar se lasase de meserie, desi, undeva cred ca avea o nostalgie. A ghicit varstele copiilor. „Vezi, zice.. ii cunosc, daca am fost invatator.” Ne-a intrebat apoi de pregatitoare, ce a invatat copila cea mare. Ne-a spus ca parerea lui e ca acum copiii invata prea mult, prea de timpuriu.
Invatatorul era genul de om care nu lasa viata sa treaca peste el. Vrea sa cunoasca, sa inteleaga si sa faca ceva din ea. Asta era sentimentul pe care ti-l dadea. Era conectat si totusi relaxat. Parea in acelasi timp spectator si actor. Greu de explicat. Nu facea conversatie de complezenta. Il interesa efectiv ceea ce aveai de zis si avea o parere vis a vis de spusele tale. O parere pertinenta.
I-am zis de chestiunea cu Stefan cel Mare care a ridicat biserica in aproape trei luni. Replica lui a fost „da, dar nu numai ca a ridicat-o spectaculos pentru vremea aceea, dar a facut ceva ce a ramas pana in zilele noastre. SI ACUM, NE AJUTA SI PE NOI!„. E pentru prima oara cand imi dau seama ca o multime de oameni isi castiga existenta de pe urma lui Stefan cel Mare. Ei constientizeaza, simt o legatura cu el, poate intr-un fel se simt si responsabili sa faca ceva cu aceasta mostenire pe care le-a lasat-o. Cand faci un lucru de isprava, undele lui bune se propaga in spatiu si in timp, ajutand oamenii.
De aceea, e bine sa ne gandim, in nucleu mic, ce facem cu timpul nostru, ce seminte semanam si ce roade vor avea. De mult ori m-am gandit cum mi-am irosit ani din viata si sanatate lucrand pentru corporatii in care nu credeam si ale caror idealuri nu le impartaseam. Pentru ce? Un scalavagism mascat, o puscarie parfumata. Ce altceva e un loc unde stai de la 8 ore in sus, unde nu poti sa spui ce gandesti, unde nu poti sa iei pauza atunci cand simti ca nu mai poti, unde trebuie sa te imbraci cu un usor aspect androgin, ca sa fii conform codului „office”. Un loc unde stai inchis si iti cresc altii copiii. Am realizat ca primaverile treceau si eu nu apucam sa ma bucur de florile lor, ca erau veri caniculare pe care nu le percepeam, pentru ca plecam dimineata si veneam seara, iar in timpul zilei eram in atmosfera racoroasa a aerului conditionat.
Omul nostru s-a lasat de slujba de invatator. A observat ca are aplecare spre pictura si, autodidact, a invatat sa picteze pe lemn si pe sticla. A invatat sa faca ceramica. Arsa si pictata mai apoi. Mi-a zis. „Vad in spatiu. Eu vad diferit de ceilalti oameni. Vad umbrele norilor. E un dar. Nu as putea de exemplu sa pictez la inaltime. Mi-e rau. Sunt altii care pot sa se urce. Dar, daca il am darul asta, am zis sa fac ceva cu el”. Simplu. Si totusi, cat de mult bun simt in fraza asta. In primul rand nu era semet cand spunea lucrurile astea. Era constient ca e un dar. Un dar pe care l-a cultivat. In alta ordine de idei, isi dadea seama cu o seninatate uluitoare ca nu le poti avea pe toate. Unul picteaza, altul canta, altul gateste fabulos. Asta nu inseamna sa fii frustrat, invidios, sa te concentrezi pe ce NU ai. El se concentra pe ce avea. Si asta ii aducea pacea. Asta e picatura de intelepciune, dupa parerea mea.
Mi-a zis ca vine la Muzeul Satului din Bucuresti la tabara de vara. L-am intrebat cum il cheama ca sa il caut la anul. Nu mi-a zis. Ne-a povestit ca si-au facut o pensiune. Au vrut sa aplice la fonduri europene, dar au renuntat si au facut-o in ritmul lor, liberi de alte constrangeri. Chapeau bas!
Omul nostru rumen emana o putere si o forta de viata, lipsite total de platosa incrancenarii pe care o ragasesti la oameni de succes care urca sus, tot mai sus din punct de vedere social si financiar. Avea bine asezate reperele, stia cine e, ce poate si ce nu poate, si voia sa faca ceva cu viata lui.
Invatatorul parea scos din timp. Un tip asezat si echilibrat, muncitor si vesel, puternic si intelept, demn si totusi lipsit de trufie. In orice epoca l-ai fi asezat, acum 1000 sau acum 500 de ani sau astazi, el ar fi facut acelasi lucru. Ar fi inmultit talantul pe care l-a primit, cu recunostinta fata de Dumnezeu si cu dragoste de semeni si neam. Si si-ar fi trait viata cu bucurie, deschis la minte, dar concentrat pe lucrurile bune din ograda lui.