Am avut un weekend intens. Intens in trairi, discutii, intrebari si in cele din urma, intelegeri.
Intr-o discutie, interlocutoarea mea imi spune ca e marcata psihic in mod negativ de povestea caprei cu trei iezi, de ideea de razbunare, de sange pe pereti etc. Si ca in lumea si timpul nostru se simte necesitatea unor povesti terapeutice. Capra e inutila si depasita.
Povestea terapeutica ar fi una creata de oameni zen, oameni care au inteles diverse in urma cautarilor interioare si exterioare si, care imprima un model in care e prezentat Binele, Frumosul si Adevarul. Acest model va stampila sufletul copiilor si urmeaza sa genereze un tsunami pozitiv in familii, respectiv societate.
In momentul discutiei, senzatia mea instinctiva, dar timid marturisita a fost ca eu “tin” totusi cu basmele si povestile care sunt validate de timp si vin din vremuri in care oamenii, chiar daca nu aveau chirurgie laparoscopica si trilioane de medicamente, erau mai sanatosi la trup si la suflet. Deci basmele si povestile sunt create dupa arhetipuri adevarate, ale unei lumi normale. In consecinta, impactul lor asupra copiilor este unul corect si armonizat cu ceea ce trebuie ei sa devina. Faptul ca nu sunt “povesti moderne” nu inseamna ca sunt inadecvate timpului si nevoilor noastre.
De aici DILEMA: sa vorbesti unui copil numai de lucruri pozitive, sa nu il certi, sa te dai tu cu capul de pereti numai sa nu il admonestezi. Ii acorzi tone de atentie, de privilegii si de optiuni. In plus, il invelesti ca intr-un cocon in povesti terapeutice doldora de concepte pozitive. Va face aceasta abordare din el un om bun, calm, iubitor, grijuliu cu ceilalti si total non violent sau combativ? Sau va crea un mostru pentru ca ai stricat un echilibru, rasturnand valori, exagerand si exacerband anumite aspecte, ceea ce distorsioneaza realitatea si in consecinta creeaza o fiinta dezechilibrata?
Pe de alta parte, purtarea echilibrata si povestile vechi in care copilul da cu nasul de ideea de oameni buni si oameni rai, de conduite bune cu rod pozitiv si de opusul lor, avand consecintele aferente, de ideea de suferinta care este omniprezenta in basme o sa creeze psihoze copilului? Va fi el speriat, inchistat si de aici poate afectat in gandire si mai trarziu in fapta? Sau va fi un om pregatit, care sa stie la ce sa se astepte de la viata, care sa stie unde vrea sa ajunga si care, desi ii vorbesti de suferinta si de chestiuni cu iz combative, va stii sa desluseasca binele in hatisuri de rau si va stii sa fie bun, dar si intransigent deopotriva cu ce trebuie eliminat?
Fiecare poate sa isi raspunda singur.
Eu, daca ieri aveam o dilema, astazi am un raspuns.
Raspunsul pentru mine este ca toti cei care isi zic guru, maestrii etc. si pledeaza pentru un zambet larg cat distanta intre urechi, un echilibru nemiscat de nimeni si o bucurie tampa in orice s-ar intampla, sunt pe alaturea cu drumul. In consecinta si povestile lor terapeutice sunt tot alaturea cu drumul. De ce cred asta?
Pentru ca suferinta exista, e mai reala si mai concreta si loveste mai des decat ne-am dori. Deci, trebuie sa ai un model incepand chiar din copilarie (din basme si povesti) care
– sa iti prezinte cine esti
– sa iti spuna de ce urmeaza sa te lovesti
– sa iti arate cum sa deosebesti calea dreapta de cea eronata
– sa te invete cum sa actionezi ca sa ajungi unde esti menit sa ajungi
– sa te convinga sa te ridici atunci cand ti se pare ca suferinta te-a ingenuncheat complet si ca nu te vei mai ridica niciodata.
Foarte important: sa inveti sa iti pastrezi cumpatul si mintea intreaga.
Si coplesitor de important: sa intelegi ca nu calea este grea, ci GREUL este calea (Kirkegaard). Nu ai unde sa fugi de suferinta.
Suferinta provenita din incercarile prin care trec eroii povestilor e necesara. De ce?
1. Ea este o oglinda nemincinoasa si arata cine esti. Nu poti sa te mangai cu ideea ca esti un filantrop si un milostiv atata timp cat dai din prisos. In momentul in care te-a atins suferinta modestiei sau a saraciei, vei vedea daca intr-adevar esti virtuos. Daca inca imparti putinul cu altii, atunci esti autentic. Ti s-a „strans” mana si ai devenit uracios si hapsan? Atunci asa ai fost si inainte, dar tineai la imagine si iti permiteai sa investesti in ea. Saracia ti-a aratat de fapt cine esti.
2. Suferinta decanteaza. Decanteaza trairile tale vis a vis deDumnezeu si de lume. Cand esti in mijlocul cuptorului suferintei si nu mai esti ce erai odata, esti poate mai slab, mai sarac, mai posac sau devii o povara pentru ceilalti, vezi pentru cine prezinti un interes real si cine ti-a fost alaturi doar de conjunctura. Si e bine sa tii minte concluziile astea, pentru ca atunci cand o sa fii din nou pe val, sa te gasesti mai intelept si sa preferi sa te inconjori de oameni buni, si nu de aplaudaci oportunisti.
3. Suferinta iti aseaza reperele corect. De cele mai multe ori asezam lucrurile importante la coada prioritatilor si nu mai ajungem la ele niciodata. Atunci cand te loveste leuca, ceata de pe ochi se duce si vezi cu inima, limpede cum zicea Saint Exupery, ce trebuia sa faci si ce trebuia sa lasi. Si gustul este coplesitor de amar, cand vezi ca suferinta a venit cu dreptate, ca sa iti dea un branci si sa te repuna pe calea buna.
Si asa, curatit prin suferinta, intri intr-o noua etapa si pornesti din nou la drum, imbogatit si inteleptit. Nimic nu e intamplator, totul e proniator (asa zicea Parintele Galeriu si nu incetez sa ma minunez de acest adevar). Suferinta trebuie privita ca un cadou.
A propos de capra cu trei iezi. Ce zice povestea? Zice sa stai drept cand te loveste suferinta, sa constientizezi ceea ce ai. De multe ori iei ceea ce ai drept o chestiune care ti se cuvine. Dar nu, nu ti se cuvine: totul e un cadou. Ca esti intreg la minte si la trup, ca ai o familie mai mare sau mai mica, ca ai unul sau mai multi copii, ca traiesti undeva unde nu e razboi, ca ai apa si mancare, ca poti sa mergi la biserica si ca ai prieteni etc.
Stai drept si dai slava lui Dumnezeu pentru toate. Vezi din poveste ca Dumnezeu a ingaduit sa ii manance lupul copiii, dar nu pe toti si nu pe cel mai bun. Deci, caprei, i-a ramas un sprijin. Copilul ramas invata ceva din intamplare, iar ea intelege ca sub pielea nanasului, contrar aparentelor, se poate ascunde cineva rau si mincinos.
Dupa aceea, identifici raul, greseala (lupul) care a generat suferinta si ii vii de hac. De multe ori se ascund in jurul nostru oameni cu intentii dubioase, oameni care nu au o legatura autentica, ci doar una formala cu noi. Ai nevoie de un simt ascutit ca sa ii descoperi. Si simtul asta se ascute prin suferinta.
Lupul poate sa nu fie un om, poate sa fie un obicei sau o patima pe care o tinem mereu pe “langa casa” si ea, cand noi nu suntem vigilenti, ci suntem “plecati de acasa”, loveste unde ti-e mai drag. Povestea zice: distruge patima, starpeste raul… ca sa iti fie tie bine si sa revii la normal. Deci moartea lupului, a raului e conditie sine qua non pentru a merge inainte.
Da, sunt de accord ca poate capetele ranjite si sangele pe pereti sunt dure. Dar sunt nimic fata de arsurile interioare pe care le patimesti cand esti in cuptorul suferintei. Asta cu zen-ul zambitor perpetuu si imuabil fata de orice este utopie. Realitatea e ca viata e o lupta si o combustie. Povestea te pregateste ca sa stii ce te asteapta, sa stii ca la sfarsitul firului ei vei fi mai intelept, mai puternic, vei fi iarasi in picioare, dar vei fi trecut de asemenea prin incercari si dureri de suflet.
Concluzia mea este ca avem nevoie de povestile noastre. In ele e un model viabil si se afla toate coordonatele de care ai nevoie ca sa izbandesti. In plus, au trecut de proba timpului si sunt intretesute de simboluri pe care mai devreme sau mai tarziu sufletul si mintea le vor decripta. E ca o iie plina de culori si de mesaje. Azi o porti ca atare. Dar in timp vei invata sa o citesti, vei intelege miriade de lucruri si vei fi mai bogat cu fiecare centimetru de intelepciune asanat din marea clipelor petrecute in bucurii alternate cu suferinte.
Mi-e tare greu sa cred in povesti tricotate acum, ca fiind la un calibru comparabil cu basmele. Si iarasi nu vad in modelul zambetului zen calea pentru noi. Nu esti un sfinx care sa nu simta cum i se chisaleste sufletul la tristetile proprii sau ale altora din jur. Si nici nu e bine sa fii un sfinx. Pentru ca altfel nu ai simti aripa iubirii pentru ceilalti, nu ai simti caldura milei si nu ti-ai ridica ochii spre cer, ca singur reazem adevarat in toate caderile tale. Sfinxul nu e viu.
PS O alta idee aparuta in discutia care a generat acest post: Biblia e “invechita” si nu mai e aplicabila.
Daca Biblia nu ar contine vorbele lui Dumnezeu si ar fi creata de om, atunci poate as pleca urechea si convingerea. Dar Biblia este de Sus si ce e de Sus nu se perimeaza. Reperele de atunci sunt repere din veac si o sa fie pana la sfarsitul lumii. Faptul ca o luam noi razna, nu diminueaza valoarea ei de adevar aboslut, dar inteles de putini.
Eu am trait minuni. Iar atunci cand se rastoarna evidente si legi ale firii sub ochii tai incepi sa crezi. Deci eu raman la Biblie, la basmele si la povestile noastre.
sursa foto: marienouvelle.blogspot.com, pinterest.com, ecoloudubienetre.net, marketingaganecyinsider.com
;
Exceptional! Adevarat, profund, parca ar fi scrise concluziile vietii mele, de cineva cunoscut. Si cred ca fiecare se regaseste in aceste randuri. Felicitari!